Concurs de proză scurtă – ediția a III-a, Nesemnate: Floarea-soarelui

        Ploua mărunt, dar apăsat. Genul acela de ploaie care nu vine și pleacă, ci se așază temeinic peste oraș, ca o pătură umedă și grea. Era o după-amiază târzie de vară, cu lumina stinsă, filtrată prin norii joși, aproape transparenți, dar hotărâți. Frunzele ude se lipeau de trotuare, de tălpile trecătorilor și de gânduri. Ploaia asta nu zguduia ferestrele, nu bătea cu furie, dar părea că știe lucruri. Intra în haine, în pantofi, în pași, în memorie. Era tăcută, dar avea greutate. Îți dădea impresia că timpul se dilată și că totul se petrece într-o secundă, una în care trecutul și prezentul pot sta la aceeași masă, fără grabă. O ploaie de vară care te obliga, cumva, să stai puțin cu tine. 

Sarah pășea grăbită pe peronul gării, încercând să-și protejeze cu umbrela desfăcută eșarfa care îi aluneca pe umeri. Părul prins într-o coadă împletită îi era ud la rădăcină, iar geanta din pânză atârna greu, cu colțurile unei cărți ieșite printr-un buzunar rupt. Când trenul regional se opri scurt, urcă printre ultimii și se așeză într-un compartiment aproape gol, lângă geam.  

Femeia avea 38 de ani și o oboseală care nu venea de la ploaie. Viața ei trecea între ore de predat la liceul din suburbie, cafea amară și tăceri cu ea însăși. Divorțul de acum doi ani nu mai era durere, ci un ecou uscat. De vorbit, nu mai vorbea prea mult cu nimeni în afară de elevi și bibliotecar. Pe piept, înțepată într-o eșarfă, purta o broșă mică, în formă de floarea-soarelui. Era veche, moștenire de la mama sa, care o păstrase la rândul ei de la bunicul Moise, un nume pe care Sarah îl auzise mereu spus în șoaptă, ca și cum fusese o poveste întreruptă. Uneori, își imagina că broșa e un fel de semn. Nu știa exact ce fel, protecție sau poate doar o urmă încăpățânată a unei memorii... „Nu mi-e dor de el”, își spuse în gând, fără convingere. De fapt, nu știa exact ce-i lipsea. În ultima vreme, vorbea tot mai des singură, dar în șoaptă, de parcă nu voia să se audă clar. 

Compartimentul se legăna ușor, ritmic. Sarah își scoase cartea din geantă, dar nu apucă să citească. Ușa glisantă se deschise și un bărbat în vârstă intră cu pași calculați. Purta un palton închis, pălărie udă și baston. Se uită în jur, apoi întrebă politicos: 

— Scuzați-mă, e liber aici? 

— Da, sigur! răspunse Sarah, lăsând geanta lângă ea. 

Bărbatul se așeză, își scoase ochelarii, îi șterse cu batista, apoi își îndreptă privirea spre geam. Avea chipul liniștit, dar plin de riduri adânci. Ochii îi erau de un albastru șters. Tăcerea dintre ei era firească, apoi, el rosti blând: 

— Îmi place broșa dumneavoastră! 

Sarah tresări ușor. Nu se așteptase la vreo observație. 

— Era a bunicului meu sau a mamei. E… moștenită. 

— Floarea-soarelui, zise bătrânul, zâmbind. Floarea care nu se uită niciodată în jos, doar după lumină. 

Ea zâmbi și dădu din cap. 

— Soția mea purta mereu una în păr... spuse el, deschizând un medalion mic, vechi.  

Înăuntru, o fotografie cu o femeie tânără ținând o floare galbenă în brațe. O chema Elvira. Ea îmi spunea că floarea-soarelui seamănă cu oamenii care nu uită să facă binele. 

Sarah privi imaginea în tăcere. 

— A murit acum un an, zise el, privind medalionul. Dar îmi place să cred că mă privește de undeva din lanul nostru. 

— Vă pare rău că ați pierdut-o? 

— Mi-e dor, dar nu-mi pare rău! Am iubit-o cât a fost. Ce nu mi-am dat seama la timp a fost cât de mult conta liniștea dintre noi. Liniștea aceea bună... 

Trenul mergea ușor printre câmpuri ude, iar fereastra tremura la fiecare viraj. 

— Mergeți undeva anume? întrebă Sarah. 

— În satul unde m-am născut. Este un loc mic, pe deal, aproape de pădure. Să știi că are cel mai frumos lan de floarea-soarelui pe care l-am văzut vreodată... 

Sarah zâmbi slab, fără să răspundă. Privea câmpurile ude care alunecau pe lângă tren, cu acea culoare specifică verii din nordul Franței. Erau la marginea suburbiei Éragny, iar linia ferată mergea domol către zonele rurale dinspre Pontoise. Ploaia desenase dâre pe geam, iar norii se lăsaseră jos, ca o pătură obosită peste câmpuri. 

Bărbatul își așeză palmele peste genunchi, ordonat, apoi întoarse privirea spre Sarah. 

— Tu? 

Ea clipi, derutată. 

— Eu? 

— Tu unde mergi sau... de unde vii? 

Sarah ezită o clipă. Ar fi putut spune simplu de la liceu sau spre casă, dar era mai complicat de atât. Părea că nu se duce nicăieri, doar se mișca între locuri care nu mai însemnau mare lucru. 

— Mă duc acasă, zise, evitându-i privirea. Într-un apartament mic, lângă piața veche. Nu e cineva care să mă aștepte, doar o plantă uscată și o carte neterminată. 

El zâmbi, cu o blândețe neașteptată. 

— Și liniștea te așteaptă... 

Ea se uită din nou la fotografia din medalion. Elvira părea atât de fericită cu floarea galbenă în brațe, ca și cum tocmai ieșise dintr-un câmp scăldat în soare.  

— Lanul acela… e real? întrebă ea încet. 

— Foarte real! zise el.  

Trenul începu să încetinească. O gară mică, cu o băncuță ruginită și un felinar stins, se apropia în depărtare. Pe peron nu era nimeni. 

— Cobor aici, zise el, ridicându-se. Dacă vreodată vrei să vezi lanul, întreabă de casa cu acoperiș albastru, lângă pădure.  

Sarah înclină ușor capul. N-ar fi crezut că o discuție scurtă în tren, cu un necunoscut și o fotografie veche, i-ar putea lăsa în piept un fel de liniște… Ușa trenului se deschise brusc, cu un sunet scurt, metalic. Bărbatul se ridică, își luă pălăria și coborî fără grabă. Sarah îl urmări cum pășea pe aleea udă, până când silueta i se topi printre copacii de pe marginea peronului. Rămase cu privirea pierdută în geam, ca și cum ar fi așteptat o replică care nu mai venea. După câteva minute, trenul porni din nou, dar nu mersese mult, două curbe și un pod de piatră când încetini brusc. Se opri între stații, pe un câmp deschis, cu lanuri părăsite și garduri ruginite. 

Un clinchet scurt anunță întreruperea. Sarah ridică ochii din reflex, ca și cum cineva ar fi rostit numele ei, dar nimeni nu vorbise. Se sprijini cu spatele de banchetă, cu palmele în poală, iar o liniște ciudată se așezase între lucruri. Nu știa cât va sta trenul oprit, dar nici nu conta. Pentru prima dată după mult timp, nu se grăbea nicăieri. Se uită în jos, spre bancheta din față, și atunci o zări… Pe locul unde stătuse bărbatul, rămăsese un plic mic, crem, îndoit ușor la colțuri. Nu avea nimic scris pe el, doar o pată ușoară de umezeală și conturul a ceva rotund înăuntru. Sarah întinse mâna și îl luă, ezitând o clipă. Îl deschise cu grijă, iar înăuntru, o fotografie identică cu cea din medalion: Elvira, zâmbind, cu floarea-soarelui în brațe. Pe spate, cu cerneală albastră, era scrisă o propoziție scurtă, cu o scriere fermă, ușor înclinată: „Dacă o găsești, să-i spui că n-am uitat.” 

Un fior îi trecu pe șira spinării. Nu era sigură dacă mesajul îi era adresat sau dacă nu cumva chiar ea era cea găsită. Până să-și lămurească gândul, trenul se puse din nou în mișcare, fără vreun anunț, fără grabă. Sarah strânse fotografia în palmă… Nu știa ce însemna totul, dar pentru prima dată după multă vreme, simțea că ceva începe, chiar și în plină ploaie. 

Trenul se mișca din nou, ca și cum nu fusese niciodată oprit. O voce stinsă anunță stația următoare, dar Sarah nu ascultă. Privirea îi rămăsese agățată de plic, de acea scriere ușor tremurată, care părea să vină dintr-o altă viață.  Se gândi, fără să vrea, la bunicul Moise. La felul în care mama îi rostea numele în șoaptă, de parcă nu-i era permis să-l spună tare. 

Fereastra trenului vibra ușor sub ploaie. În geam, se reflecta chipul ei: obosit, dar cumva mai clar decât îl văzuse în dimineața aceea. Liniștea nu mai era apăsătoare. Avea altă consistență acum, ca o pernă veche care păstrează amintirea unui gând.  Când trenul se opri din nou, Sarah se ridică. Nu era stația ei, nu avea treabă acolo, dar simțea că trebuie să coboare. Nu se mai întrebase demult ce simțea… Iar acum, gândul că ar putea merge pur și simplu fără explicații, fără plan, nu-i mai părea periculos, ci necesar. Coborî pe peron, ținând strâns fotografia. Ploaia îi atinse obrajii cu o delicatețe ciudată, aproape ca o mângâiere. În fața gării, un drum de țară se pierdea spre un deal. 

Lanul de floarea-soarelui era undeva acolo. Poate că era doar un loc sau poate, pentru prima dată, avea de gând să afle ce se întâmplă când, în loc să te întorci, alegi să mergi mai departe. 

Sarah strânse fotografia și porni pe drumul de țară, încet, cu pași măsurați, simțind cum ploaia se mai rărește, lăsând în urmă un aer curat, ușor sărat. Aerul de după ploaie aducea cu el promisiunea unui început, deși nu știa încă ce fel. Drumul se strecură printre câțiva copaci scunzi, iar de-o parte și de alta se întindeau lanuri cu iarbă înaltă, încă ude și înmiresmate. În depărtare, silueta unei case cu acoperiș albastru se contura, pierdută în liniștea dealului. Sarah simți cum inima îi bate cu un ritm ciudat, ca și cum ar fi trecut de mult dincolo de obișnuința zilelor sale monotone. Se opri o clipă să-și tragă eșarfa mai aproape de gât, să-și adune curajul, apoi făcu câțiva pași spre poarta ce părea așteptată. Ușa casei era între-deschisă, iar înăuntru, o lumină slabă juca pe pereți. Aerul purta un miros de lemn vechi și praf amestecat cu ceva dulce, poate flori uscate. Sarah păși timidă înăuntru, cu fotografia strânsă în mână. Bărbatul din tren o întâmpină. „Te așteptam!” zise el cu o voce caldă, dar hotărâtă. „Știam că vei veni…” 

Sarah simți cum o emoție inexplicabilă o strânge în piept, dar reuși să întrebe: 

— Lanul... este cu adevărat atât de frumos?

Bărbatul zâmbi cu tristețe și înțelepciune. 

— E locul unde Elvira și cu mine am găsit liniștea, și poate că acum o vei găsi și tu acolo. 

Sarah își ridică privirea spre fereastra dinspre lan, unde ultimele raze ale soarelui de după ploaie mângâiau cu blândețe florile galbene care păreau să-i vorbească, tăcute, despre vremuri care nu mor niciodată. 

Sarah îl privi cu atenție, căutând în ochii lui ceva care să o liniștească. Bărbatul părea purtat de timp, dar și de o speranță ascunsă. 

— Cum l-ai cunoscut pe Moise? întrebă ea încet, ca și cum ar fi fost un nume cu putere de invocație. 

El oftă și privi spre fereastra.

— A fost fratele Elvirei… Un om simplu, dar cu un suflet greu de uitat. În timpul războiului, spuneau că ținea lanul cu o sfințenie aproape religioasă. Era o promisiune că, după tot ce a simțit lumea, ceva va rămâne curat. 

Sarah asculta cu atenție.

— Elvira era sora lui mai mică, zise el, cu un zâmbet palid. Floarea-soarelui era simbolul ei. Spunea mereu că oamenii trebuie să fie ca floarea-soarelui: să caute mereu lumina, chiar și când e întuneric. 

— Și tu? întrebă ea, cu o voce aproape șoptită. 

Bărbatul o privi cu blândețe. 

— Eu? Am fost un prieten vechi, poate ultimul care a înțeles ce însemna cu adevărat liniștea. Uneori, poveștile se întorc când nu le mai aștepți…

Sarah știa că acest loc, această întâlnire, era mai mult decât o simplă oprire. 

— Poate că e timpul să caut și eu lumina mea, spuse ea încet. 

Bărbatul încuviință, iar lanul de floarea-soarelui strălucea acum cu o intensitate care părea să aprindă un drum. 

Sarah păși încet printre rândurile înalte ale florilor galbene, lăsându-se învăluită de mirosul dulce-amar al pământului după ploaie. Soarele se strecură timid printre norii rari, mângâind lanul cu o lumină caldă, aproape magică. Înconjurată de această tăcere vie, simți cum timpul se dilată, iar grijile parcă se estompau, ca și cum lanul însuși o primea, o înțelegea fără cuvinte. 

În aer plutea un fel de pace, aceea pe care o aduce liniștea binecuvântată despre care i se vorbise, nu o liniște goală, ci una plină de sens, de acceptare. După ce rămase acolo o vreme, cu gândurile pierdute printre petalele galbene, știa că drumul spre casă era lung, dar pentru prima dată în mult timp, avea senzația că nu se grăbea nicăieri… 

Cu broșa în mână, aproape ca pe o ancoră, porni încet spre lumina ce începea să-și croiască drum printre norii de ploaie. 

Lanul de floarea-soarelui din jurul ei părea să vibreze sub ultimele raze de soare, ca și cum întreaga natură îi transmitea un mesaj pe care ea abia acum îl înțelegea: nu era singură, iar trecutul nu o mai ținea captivă. Sarah simți pentru prima oară după mult timp o senzație de împăcare. Nu avea toate răspunsurile, dar știa că unele povești trebuie ascultate și lăsate să trăiască în liniște, doar în suflet. 

Cu fotografia în buzunar și broșa strânsă la piept, se întoarse spre drumul care o conducea spre casă. Era o femeie schimbată, nu mai fugea de nimic, ci pășea spre un început. În tren, pe drumul de întoarcere, Sarah se uită pe fereastră la lanul care rămânea în urmă, iar un zâmbet îi încălzi fața. Știa că lumina nu dispare niciodată cu adevărat. Ea era acolo, ascunsă în lucrurile mici, în amintiri, în gesturi, în oameni care aleg să nu uite... 

Și poate, în felul ei, și ea va deveni o floare-soare care știe să caute lumina, indiferent de nori.