Concurs de proză scurtă, ediția a III-a, Nesemnate: Floarea-soarelui
Ploua mărunt și apăsat. Genul acela de ploaie care nu vine și pleacă, ci se așază temeinic peste oraș, ca o pătură umedă și grea. Era o după-amiază târzie de vară, cu lumina stinsă, filtrată prin norii joși, aproape transparenți, dar hotărâți. Frunzele ude se lipeau de trotuare, de tălpile trecătorilor și de gânduri. Ploaia asta nu zguduia ferestrele, nu bătea cu furie, dar părea că știe lucruri. Intra în haine, în pantofi, în pași, în memorie. Era tăcută, dar avea greutate. Îți dădea impresia că timpul se dilată și că totul se petrece într-o secundă, una în care trecutul și prezentul pot sta la aceeași masă, fără grabă. O ploaie de vară care te obliga, cumva, să stai puțin cu tine. Sarah pășea grăbită pe peronul gării, încercând să-și protejeze cu umbrela desfăcută eșarfa care îi aluneca pe umeri. Părul prins într-o coadă împletită îi era ud la rădăcină, iar geanta din pânză atârna greu, cu colțurile unei cărți ieșite printr-un buzunar rupt. Când trenul regional se opri...
