Concursul Internațional de Creație CultuRO, ediţia a II-a

Concursul Internațional de Creație CultuRO, ediţia a II-a

Festivalul de Carte şi Arte al Românilor de Pretutindeni – CultuRO, Spania

Noaptea în care te-am găsit, noaptea în care m-ai uitat 

-Tu în vis, eu în scris-

Iris era o scriitoare tăcută, cu ochi mari, adânci, care păreau să cuprindă întreaga lume. Cuvintele erau universul ei, iar tăcerea, refugiu. Trăia într-o mică garsonieră de pe Strada Liniștii, dintr-un cartier uitat, pe la periferia Parisului, înconjurată de cărți prăfuite și de pagini învechite, pe care își așternea gândurile. Nimic nu o tulbura, nimic nu o înclina să privească mai departe de propria-i realitate. Însă, într-o dimineață friguroasă de toamnă, ceva s-a schimbat. Mergea agale pe trotuarul vechi, fără să se grăbească, ca de obicei, gândurile i se amestecau cu pașii ritmici. La colțul străzii, a întâlnit-o pe ea. O femeie în vârstă, cu părul cărunt, îmbrăcată într-o haină simplă, dar elegantă, cu o privire pătrunzătoare, ca și cum ar fi cunoscut-o de o viață întreagă. Femeia s-a oprit în fața ei și i-a întins o scrisoare.

— Ține-o, fata mea! îi spuse cu o voce blândă, dar fermă. Aceasta este o scrisoare din timp. Citind-o, ți se va arăta în vis alesul.

Iris a luat scrisoarea cu o fărâmă de ezitare, fără să înțeleagă ce se întâmplă. Era împachetată, cu hârtia ușor îngălbenită, dar cu marginile drepte, ca și cum fusese păstrată cu grijă. Un fior a străbătut-o, dar a rămas tăcută, uitându-se la femeia care părea să fi apărut de nicăieri.

— Care ales? întrebă fata mirată.

Femeia a zâmbit ușor, ca și cum ar fi știut mai multe decât lăsa să se înțeleagă.

— Te va găsi în vis când vei citi rândurile.

Iris nu a spus nimic. Cuvintele femeii păreau atât de imposibile, atât de pline de mister, încât nu știa dacă să le creadă sau nu. A luat scrisoarea, iar înainte să poată întreba mai mult, femeia dispăru în mulțime. Ajunsă acasă, Iris a deschis cu grijă plicul și a citit cuvintele scrise pe hârtia veche. Inima i s-a strâns, iar un fior rece a cuprins-o. În mijlocul acestei scrisori, o propoziție a rămas înghețată în mintea ei: 

Citind aceste cuvinte, vei întâlni în vis alesul, pe acela care te caută dintr-un timp pe care nu-l poți înțelege.

​​Prin aceste cuvinte vechi, vei deschide ușa unui timp nedefinit, dincolo de granițele rațiunii tale. Nu este doar o scrisoare, ci o chemare. Citind aceste rânduri, vei întâlni alesul care te caută dintr-un loc pierdut, un loc unde nu poți ajunge decât prin vis. Când se va împlini noaptea, iar somnul îți va cuprinde ochii, el va veni. Nu te teme să pătrunzi în acest vis, chiar dacă nu-ți va fi ușor să înfrunți adevărul. Fiecare literă te va ghida spre un drum ascuns, spre un loc unde inima ta va bate mai tare decât toate gândurile de nesiguranță. Este un timp din care nu ai plecat niciodată. El te caută, iar tu îl vei găsi.

În acea noapte, Iris a adormit cu scrisoarea la piept, iar visul a venit ca o chemare. În fața ei, un bărbat cu ochii pătrunzători și un zâmbet tăcut a apărut, iar în momentul în care ochii lor s-au întâlnit, Iris a știut. Era alesul… Fata îl visa de șapte nopți. Mereu în același loc: într-o cafenea liniștită, cu lumini blânde, înconjurată de flori uscate, cu ploaia care lovea ritmic în geam. Acolo era el, Karim, cu zâmbetul acela liniștit și ochii care o priveau cu o familiaritate tăcută, ca și cum ar fi cunoscut-o dintr-un loc uitat de timp.
De fiecare dată, îi spunea:
— Te-am mai văzut… Într-o altă viață, poate?

Ea nu-i răspundea, doar îl asculta. Iris era o femeie cu părul brunet, ușor ondulat pe vârfuri, purtând o alură tăcută. Ochii de sticlă îi străluceau ca un astru în lumina difuză a cafenelei. Cu un suflet pe cât de profund pe atât de închis, ca o bijuterie ascunsă în cel mai vechi cufăr, ea privea lumea printr-un văl de durere reținută, dar și cu o curiozitate tăcută. De fiecare dată când Karim îi vorbea, ceva în interiorul ei se sfâșia și se reconstruia în același timp.

Când s-a trezit, Iris a știut că trebuie să scrie. Așa că a deschis jurnalul și a notat:
Noaptea în care te-am găsit.

Simțea o recunoștință ciudată, ca și cum fusese aleasă să-și amintească în locul lui. Îl purta în inimă cu o dragoste tăcută, tremurândă și cu teamă că n-o să-l regăsească niciodată.
În noaptea a noua, în vis, el i-a întins un stilou.
— Ține-l. Scrie-mi când ai curajul să-mi spui adevărul.
— Care adevăr?
— Că m-ai iubit înainte să știi dacă sunt real.

Ea l-a luat cu repeziciune, observând o gravură fină: Pentru ce nu uităm niciodată.

S-a trezit plângând, cu mâna strânsă peste piept, de parcă încă ținea ceva. Următoarea zi, începuse o ploaie torențială, iar Iris a intrat într-o cafenea necunoscută. A vrut să se adăpostească, dar când a privit în jur, inima i-a înghețat: era exact ca în vis. În colț, un bărbat care citea, avea același profil, pe care l-a recunoscut, aceeași liniște, aceeași tristețe ascunsă. Karim… era înalt, brunet, cu părul ras, lăsându-i fața conturată într-o eleganță sobră. Privirea lui, rece și distantă, spunea totul despre el. Era un bărbat cu un corp atletic, cu umerii largi și trăsături ferme, dar ce-l făcea să fie cu adevărat imposibil de uitat era acea aură de mister care îl înconjura, ca o mantie de gheață. Căci Karim avea o inimă de gheață, lipsită de orice urmă de sensibilitate. Părea să-și ascundă orice urmă de emoție.
— Îmi cer scuze! îngână ea. Te-am visat nouă nopți la rând…
El a zâmbit politicos, confuz.
— Îmi pare rău! Nu cred că ne cunoaștem…
Și totuși, ceva din felul în care o privea părea familiar. Voia să plece, dar atunci, de pe masa lui, a căzut un stilou. Iris l-a ridicat și observă că era același din vis.
— De unde îl ai?
— Nu știu, dragă domnișoară... Azi dimineață era pe tejghea. Nu-i al meu, dar am știut că trebuie să-l iau.
Iris simțea cum i se taie respirația, iar o căldură ciudată îi cuprindea pieptul. Totuși, nu era frică. Se întreba dacă nu cumva era destinul.
— Ai scris ceva cu el?
— Da, noaptea trecută, am scris un gând.
—  Îmi poți spune?
— Noaptea în care te-am uitat.

Ea a tresărit. Într-o clipă, totul s-a așezat: durerea din vis, stiloul... 

— Poate ne-am întâlnit altundeva, într-un timp care n-a avut loc! spuse ea cu glas tremurat.
El a închis cartea și a privit-o cu ochii reci, spunându-i:
— Poate. Sau poate e doar imaginație.
S-a ridicat, și-a pus paltonul și a plecat fără să se uite înapoi. Pe masă, stiloul rămăsese singur.
Iris l-a luat, iar în palmă, metalul era cald. Observând o gravură veche: Chiar dacă nu mă ții minte, eu n-am încetat să scriu. Și atunci, totul a avut sens… Iris simțea un fior adânc în palme, iar stiloul părea că îi vorbește cu o limbă tăcută, veche, despre legături care nu se destramă niciodată, chiar dacă sunt uitate. Ținea stiloul cu grijă, ca pe o amintire dintr-o altă viață, o amintire care încă mai există undeva, în adâncul inimii ei. A ieșit din cafenea fără să se uite în jur. Totul părea că plutește, iar ploaia se transformase într-un șuvoi de gânduri care îi înecau rațiunea. Nu mai exista nimic logic, dar nici nu mai conta. Când ajunse acasă, își lăsă paltonul pe un scaun și se apropie de masa de scris, întrebându-se cum să descrie o poveste care nu începuse niciodată? Așa că recitește scrisoarea primită de la bătrână, iar în scurt timp cade în visare…

Karim o văzu, iar privirea lui se schimbă, dar nu într-un mod care să trădeze vreo recunoaștere. Nu era acea expresie de întâlnire profundă, de dorință sau de revelare. Doar o privire rece, ușor îngrijorată, dar totodată distantă.

— Serios? Nu mă mai recunoști? întrebă Iris.

Karim nu răspunse imediat. Se uită în jur, ca și cum ar fi căutat o cale de scăpare, o justificare pentru prezența ei. Apoi își lăsă privirea în jos și spuse, cu o voce calmă, dar neliniștită:

— Nu pot să înțeleg tot ce se întâmplă între noi, nu înțeleg de ce sunt aici. 

Iris simțea cum sufletul ei se sfărâmă, cum o speranță pe care o ținea strâns în palme începea să se disipeze. Nu voia să creadă asta. Nu voia să creadă că între ei nu era nimic real.

— Dar, Karim, eu... Eu simt că între noi există ceva care transcende timpul, ceva care nu poate fi ignorat! spuse ea, cu vocea tremurândă de neliniște.

El își ridică privirea, dar nu era o privire caldă, nu era un semn de recunoaștere, de înțelegere. Era doar o privire neutră, distantă.

— Iris, eu nu știu ce să-ți spun. Ești frumoasă și, poate, am simțit ceva când te-am văzut pentru prima dată, dar... nu mai pot. Nu mai pot să continui acest joc. Poate că a fost doar o iluzie, o idee în mintea ta. Nu pot să dau nici o șansă.

Cuvintele lui căzură ca niște pietre grele pe inima ei. Nu voia să înțeleagă, nu voia să accepte, dar el îi spusese adevărul; adevărul care părea că nu lasă loc niciunei speranțe.

Iris se uită la el, iar cuvintele i se blocară în gât. Inima-i plângea, dar nu voia să-l lase să vadă acest lucru. Își încleștă pumnul pe stilou și plecă fără să mai adauge nimic. Poate că totul fusese doar un vis. Un vis în care nu mai era loc pentru amândoi…

Tresare, iar privind stiloul, începu să scrie cuvânt cu cuvânt, cu o mână tremurândă, dar hotărâtă: Noaptea în care te-am regăsit a fost tot ce am știut vreodată. Cuvintele ne-au adus împreună dintr-o viață care nu mai există, iar stiloul acesta poartă amintirile unui timp care nu mai are loc, dar care încă trăiește în noi. Știu că tu nu îți aduci aminte, dar poate că nu trebuie să știi. Căci eu te voi scrie mereu, chiar și atunci când tu nu vei mai știi cine sunt. Iubirea noastră nu va fi niciodată despre a ne regăsi, ci despre a ne aminti…

Iris lăsă stiloul să cadă pe masă și închise jurnalul. Poate că, de fapt, totul era o poveste care a început cu mult timp în urmă și care nu se va încheia niciodată, indiferent dacă amândoi își amintesc sau nu. Își ridică ochii și zâmbește, știind că uneori, chiar și atunci când nu mai există nimic palpabil între oameni, legătura adevărată rămâne vie, scrisă în cuvinte…

Stiloul albastru rămase pe masă, ca o promisiune tăcută: Chiar dacă nu mă ții minte, eu n-am încetat să scriu…