Fragment din Delirul inimii, capitolul Interiorizări, paginile 69-74

Într-o lume în care fugim de legile sacre, interiorizarea devine o metodă de a separa esențialul de neesențial, de a discerne între ceea ce este cu adevărat valoros și ceea ce este gol, lipsit de conținut sufletesc. Lumea interioară a fiecăruia dintre noi este zdruncinată, stăm pe marginea prăpastiei interioare, pregătiți să ne aruncăm în abis. Care este cauza care ne determină să procedăm astfel? De ce lăsăm oamenii care s-au abandonat, să ne atragă în infernul lor doar pentru a se bucura de alinare și a alunga singurătatea? Cel mai probabil s-au simțit solitari în propria lume interioară, au apelat la descătușarea propriului infern, exteriorul fiind zdruncinat, dorindu-și cu ardoare un pansament pentru rana singurătății, iar eu te întreb de ce să cădem în capcana torturii propriei inimi? 

Vrem să îi salvăm, dar, de fapt, căutăm să ne salvăm pe noi înșine. În acest proces, ne expunem riscului de a ne pierde în suferința lor, din dorința de a alunga singurătatea. Interiorizarea, în acest context, poate deveni atât o sursă de răspunsuri, cât și o capcană, dacă nu învățăm să ne distingem limitele emoționale și să ne protejăm de influențele toxice. Lăsându-ne purtați de suferințele altora, ne neglijăm propriile nevoi și pierdem contactul cu sufletul nostru, devenind vulnerabili în fața prăpastiei pe care încercăm să o evităm. În călătoria interioară, cheia este conștientizarea, cunoașterea profundă de sine și de ceilalți, pentru a ne putea regăsi propriul echilibru înainte de a ne lăsa atrași în abisul emoțional al altora. 

Ezra era fascinată de tot ceea ce citea în manuscris, pierzând noțiunea timpului; cu toate acestea continuă: 

Cei care își capturează sufletul într-o temniță cu ziduri de piatră sunt aceiași care își doresc să fie salvați, sunt aceiași care au renunțat la ei, sunt aceiași care caută o cale de scăpare din infern; dar se consolează și se bucură, în același timp, în momentul în care generează suferințe de tot felul, doar pentru că se așteaptă să fie urmați. Această dinamică tristă devine un cerc vicios, iar Ezra simte cum fiecare cuvânt al manuscrisului o poartă mai adânc în înțelegerea acestei realități. Ea începe să conștientizeze că acești oameni, în căutarea unui refugiu din durerea lor, creează un univers în care suferința devine norma, iar tristețea o companie familiară. De fiecare dată când se simt pierduți, recurg la manevrele lor vechi de a atrage și a controla, în loc să se confrunte cu adevărul din interior. Cu această ocazie, Ezra își amintește de propriile momente de vulnerabilitate, de clipele în care a simțit că este captivă în lanțurile propriilor temeri și nesiguranțe. Spre deosebire de cei descriși în manuscris, a ales să își elibereze sufletul, să își deschidă inima și să îmbrățișeze durerea ca parte a procesului de vindecare. 

Acesta era paradoxul: cu cât mai mult încercau să rețină puterea, cu atât mai mult își pierdeau controlul asupra propriei vieți… 

Ea știa că alegerea de a ieși din acest labirint emoțional nu era simplă. Un alt gând îi străbate mintea: Cei care aleg să rămână prizonieri în acest infern interior nu își dau seama că adevărata putere nu constă în control, ci în acceptare. Ezra se simțea mânată de dorința de a împărtăși această revelație, de a-i ajuta pe ceilalți să înțeleagă că pentru a-și regăsi lumina interioară, trebuie să-și recunoască întunericul.

Continuând să citească, descoperă cum fiecare pagină dezvăluia o calea către vindecare: Ceilalți nu trebuie să ne imite suferințele! reflectează ea, ci să fie inspirați de curajul nostru de a transforma durerea în putere. Această idee înflorește în mintea ei ca o flacără, iar fata simte că a descoperit o misiune: să împărtășească aceste adevăruri cu cei care simt că nu mai au nicio speranță, să le expună și celor care au venit la conferință ideile din manuscrisul învechit. Așezată pe podea, cu paginile îngălbenite în față, fata se întreabă: Cum pot să-i ajut să realizeze că alegerea le aparține? Cum pot să-i îndrum să-și elibereze sufletele din temnițele pe care și le-au construit? Pe măsură ce aceste întrebări îi bântuie gândurile, Ezra își dă seama că povestea sa, povestea tuturor, este despre această călătorie, despre alegerea de a îmbrățișa viața în toate formele ei, inclusiv durerea. Își ridică privirea din paginile manuscrisului și își permite să viseze la o lume în care toți cei pierduți ar putea găsi drumul înapoi către sinele lor adevărat.

Sufletul este neprețuit, iar datoria fiecăruia este să aibă grijă de el, să-l protejeze, să-l iubească și să-i ofere libertatea. Spre exemplu, dacă mi-aș ține sufletul captiv, asemeni lor, întunericul mi-ar paraliza inima și trupul. Aș îngheța de teamă, aș ajunge la un pas de nebunie. Aș ajunge una de-a lor și aș striga tare, răspicat: 

Sufletul este gol.Vreau să am ceva-n suflet, vreau să simt! 

Zidurile sufletului meu sunt precum o oglindă care îmi permite să văd frumosul din mine și la exterior; îmi las sufletul liber, iar în același timp îl protejez de tentativele lor de jaf. De cele mai multe ori, un jaf mascat, un furt al zâmbetelor și o întemnițare forțată a inimii. 

Nu uita că suntem ființe fragile și finite, dacă ne raportăm doar la trup, iar conștientizarea acestei fragilități constituie tragismul existenței noastre. Binele ne oferă o bucurie interioară, iar răul ne oferă amărăciune și amăgire, amar de care tâlharii de lumină încep să fie dependenți, căutându-l constant. Să ne reconectăm cu adevărul nostru interior pentru a ne lăsa sufletele să strălucească. 

Aruncă cu repeziciune manuscrisul din mână și își ia agenda în care începe să-și noteze gândurile: 

Cred cu tărie că iubirea sub toate formele ei, alături de îmbrățișarea esenței divine reprezintă salvarea. Am speranță că toți oamenii pot să fie salvați din ghearele propriilor gânduri, însă există o diferență între a putea să fie salvați și a vrea să fie salvați. Din nefericire, odată ce ai căzut în infern, nu-ți mai dorești să te întorci; nu-ți mai dorești să te întorci la tine, la sentimente, la frumos, la divin, la viață; tot ce-ți dorești este să te adâncești și mai tare în abisul minții pentru a fi sigur că nu mai poți fi salvat.