Fragment din capitolul Delirul inimii - din romanul DELIRUL INIMII
Delirul inimii începe atunci când încercăm să unim două forțe aparent opuse: dorința de a trăi în armonie și nevoia de a ne elibera de tot ce ne limitează. Pe de o parte, inima noastră tânjește după pace, iubire și un sens profund, iar pe de altă parte este atrasă de tentații și impulsuri care o sfâșie din interior. Această dualitate ne aruncă într-un conflict fără sfârșit între ceea ce ne dorim cu adevărat și ceea ce credem că ar trebui să ne dorim. Inima, în adâncul ei, nu este doar un organ care pulsează pentru a ne menține în viață; este și centrul emoțiilor, un câmp de bătălie unde speranțele și fricile noastre se confruntă. Este ca și cum fiecare respirație ne aduce mai aproape de o înfrângere personală, un eșec pe care nu-l putem evita. Ne convingem că trebuie să găsim fericirea, dar, în acest efort nebunesc, pierdem din vedere sensul profund al existenței. Această luptă internă ne împinge către un ciclu nesfârșit de a căuta satisfacții efemere, gândind că ele vor umple golul pe care îl simțim. Cu fiecare dorință împlinită, realizăm că nu este niciodată suficient. Fiecare victorie aparentă aduce și mai multe dorințe, fiecare moment de fericire este urmat de anxietate și astfel, delirul inimii continuă.
Trăim în iluzia că putem controla acest haos, dar haosul se hrănește tocmai din dorința noastră de control. În esență, lupta care generează delirul inimii este cea dintre aspirațiile noastre cele mai înalte și condiția noastră umană limitată. Vrem să atingem absolutul, dar suntem constrânși de imperfecțiunea noastră. Iubim, dar nu ne putem elibera de frica de pierdere. Ne dorim libertatea, dar suntem prizonieri ai propriilor gânduri, ai trecutului nostru, ai așteptărilor celor din jur. Delirul apare atunci când inima încearcă să găsească sens într-o lume în care totul pare a fi efemer și neîmplinit. Acest conflict interior nu se termină niciodată, pentru că face parte din natura noastră; este ceea ce ne împinge să evoluăm, să ne transformăm. Doar cei care învață să îmbrățișeze acest haos și să accepte că perfecțiunea este o iluzie, pot găsi un echilibru temporar. Ei reușesc să trăiască în liniște, nu pentru că și-au stins dorințele, ci pentru că au învățat să le gestioneze, să le tempereze și să le înțeleagă.
Iubirea, emoția sufletului, este o manifestare a divinului, a realului și a prezentului care vine în întâmpinarea tuturor. Pe de altă parte, ura este în esența sa distrugere, este opusul iubirii, opusul luminii. Delirul sau nebunia, evadarea din închisoarea sufletului și intrarea în temnițele minții, constituie cea mai cumplită pedeapsă la care ne supunem. Delirul inimii este o anomalie a tot ceea ce există, o răstălmăcire a sensului existenței care ne conduce spre un proces de transformare. Procesul se instalează treptat, este urmat de negarea de sine sau starea de alteritate.
Așadar, dezordinea și haosul din interior sunt proiectate cu repeziciune în lumea exterioară, generând durere. Privind din această perspectivă este necesar să avem suflete-dar și tâlhari de lumină, este necesar haosul infernului pentru a conduce la un echilibru; un echilibru care ne face să conștientizăm cât de importantă este lumina de care nu suntem recunoscători de cele mai multe ori. Echilibrul este asociat cu o balanță, cu o contopire dintre bine și rău, iubire și ură, frumos și urât, lumină și întuneric, o contopire care ne ține departe de delir.
Delirul inimii tinde să atingă cote devastatoare, astfel încât ajungem să ne luptăm cu noi înșine pentru a ține lumina departe de exterior, dar și de lumea noastră interioară și nu pentru a o proteja, ci pentru a uita de ea. Delirul inimii survine odată cu lupta noastră interioară și ne bântuie pe măsură ce fugim de ceea ce am fost meniți să fim; pentru că odată cu fuga acesta, fugim de noi înșine, de noi împreună, și ne afundăm în abisul existenței fără sens.
Tâlharii de lumină atrag după ei în mod inevitabil sfâșierea, suferința și chinurile cumplite ale trupului, deschizând o nouă poartă a infernului și a nebuniei. Astfel, tâlharii de lumină, prin natura lor cad în delir, sunt conduși de principii false, de sentimente întunecate, urmate de negarea neîncetată a firii lor; nu se mai identifică cu natura lor de suflet-dar, în același timp blamează existența divinului. Delirul inimii survine și îl face pe tâlharul de lumină să trăiască într-o stare constantă de alertă; o alertă falsă, închipuită, la care el este singurul martor. Asociez tâlharii de lumină cu nebunia. Trebuie să înțelegi că delirul inimii survine de ambele părți, atât în cazul omului-dar-divin, cât și în cazul tâlharilor de lumină, dar la intensitate diferită. Tind să cred că tâlharii de lumină sunt cei care se supun în mod voit la tortură, iar inima lor se află într-o cursă nesfârșită a chinurilor.
Suntem fragili, cu o existență limitată, a cărei stăpâni nu suntem și nu vom fi vreodată. Iar de aici și frumusețea vieții, a călătoriei. Fie că ți-ai îmbrățișat natura de om-dar sau te-ai identificat cu tâlharul de lumină, alege să trăiești în prezent. Bucură-te de fiecare moment, de oamenii dragi, de natură, de viață; bucură-te de prezent pentru că viitorul nu este promis. Ne comportăm de parcă suntem invincibili, de parcă purtăm o armură a veșniciei, când de fapt putem să dispărem în orice clipă, iar ceea ce lăsăm în urma noastră este tot ce contează. Alege să lași frumosul și binele în urma ta, alege să lași lumină, chiar dacă ți-ai întemnițat sufletul și ai căzut în capcana tâlharilor, încă poți lăsa în urmă lumină; tot ceea ce trebuie să faci este să ai speranță. Nu-l înlătura pe Creator din călătoria ta și menține legătura cu esența divină pentru a-ți îndeplini misiunea care ți-a fost menită. Nu uita că inima este conectată la prezent și la lumină, însă dacă lăsăm răul să pună stăpânire pe ea, nu mai are scăpare. Inima este cea care trebuie păzită cu arme și lăsată liberă în același timp.
Ezra se lasă purtată de gândurile care îi inundă mintea în timp ce citește. Cuvintele par să danseze în fața ei, fiecare frază trezind idei noi și amintiri adânc ascunse. Între momentele de reflecție profundă, simte cum oboseala se strecoară ușor, iar mintea îi alunecă, sporadic în starea de ațipire. De fiecare dată când se lasă purtată de visare, o idee strălucitoare o trezește din nou, îndemnând- o să înceapă să scrie frenetic. Întreaga noapte se scurge rapid, iar Ezra este atât de absorbită de cuvintele din fața ei, încât fără să-și dea seama de trecerea timpului, ceasul de pe perete începe să ticăie. Dintr-o dată, simțind o strângere în stomac, se uită la ceas și descoperă că este deja ora patru dimineața. Panica îi străbate corpul și își spune răspicat: Oh, conferința începe la ora șapte…
Se ridică rapid de pe podea, cu inima bătându-i cu putere în piept și se îndreaptă spre baie. Apa rece îi cade cu repeziciune pe piele, trezind-o din amorțeală, iar fata simte cum energia îi revine în întreaga ființă. Am nevoie să-mi fac ritualul! își spune ea, hotărâtă să se reconecteze cu sinele său superior. După ce se îmbracă într-o rochie lejeră din satin, se face comodă pe podeaua camerei, încrucișându-și picioarele și închizând ochii. Ezra își începe meditația, lăsându-și gândurile să alunece precum niște frunze pe un râu liniștit. Respiră adânc, încercând să se ancoreze în prezent, dar oboseala copleșitoare își spune cuvântul. Pe măsură ce fiecare expirație devine mai profundă, se lasă dusă de valul de relaxare, iar gândurile îi devin tot mai vagi. Când mintea îi zboară liber, Ezra se află brusc într-un tărâm magic, un loc ce nu poate fi descris în cuvinte.
Valea Luminii se desfășoară în fața ei, o extensie de câmpii aurii strălucitoare, învăluite într-o lumină blândă și caldă. Totul pare să pulseze cu o energie vibrantă, iar aerul este îmbibat cu arome de flori misterioase. Aici, nu se simte singură; simte prezența altor suflete, fiecare strălucind într-un mod unic. Ezra își dă seama că este înconjurată de energii care îi vorbesc, șoptindu-i adevăruri uitate și învăluind-o în iubire și acceptare. Pe măsură ce pășește în această lume fantastică, în sufletul ei se naște o curiozitate profundă, marcată de o siguranță aparte. În timp ce se uită împrejur, fără să se teamă de locul în care era, își spune cu uimire: Cred că asta se întâmplă cu cei care au trecut prin suferință, au învățat să strălucească și au dat naștere unei simfonii de lumini, forme și culori. Fata se lasă purtată de vis în ținutul din Valea Luminii, învăluită într-o atmosferă de mister și frumusețe care îi umple sufletul. În jurul ei, câmpii aurii se întind la nesfârșit, fiecare fir de iarbă strălucind în razele blânde ale soarelui ca și cum întreaga natură ar sărbători prezența ei.
Lectură plăcută!
Comentarii
Trimiteți un comentariu