Despre mine: cine este Iuliana Șandru?

SCRISUL ESTE O ALTĂ FORMĂ DE CURAJ ȘI INTIMITATE. AI NEVOIE DE CURAJ PENTRU A TE LĂSA CITITĂ, IUBITĂ, POATE JUDECATĂ,  CHIAR CRITICATĂ. 

DAR ESTE ȘI VIAȚĂ.  FIIND CITITĂ, CU TOATE CĂ TE LAȘI VULNERABILĂ, DAI VOIE CITITORILOR SĂ TE CREEZE! 

RENASC CU FIECARE CITITOR CARE SE LASĂ PURTAT DE RÂNDURILE MELE, IAR ÎN ACELAȘI TIMP, CUNOSC LIBERTATEA DE A FI PUR ȘI SIMPLU. 

Primesc adesea întrebări de genul: 

Ce te motivează să scrii sau Cum ai început să scrii? 

Așa că m-am decis să vă spun povestea mea și să clarific care este treaba cu scrisul.

Totul a început cu mulți ani în urmă, bineînțeles, în copilărie. Iubeam să ascult poveștile spuse de tata, mă captiva fiecare cuvânt, fiecare întorsătură de frază. Apoi, pe la 6-7 ani, am primit primul meu jurnal. Avea chiar și o cheiță, iar pentru mine acest detaliu îl făcea magic. Acolo am început să scriu în fiecare zi, așa cum știam eu și ce știam. Uneori doar mâzgăleam, dar nu conta pentru că totul avea sens pentru mine.

Pe măsură ce învățam la școală să scriu și să citesc, lucrurile s-au schimbat. Îmi petreceam verile citind, fascinată de lumile pe care le descopeream. Imaginația mea zbura prin basme și povești pline de bucurie. De la 9 ani, am început să primesc cărți de ziua mea de naștere, cadouri de la prietenii de la bloc. Și astăzi mai am cărțile copilăriei: Fram, ursul polar, Basme de Petre Ispirescu, Heidi, Pinocchio, Aventurile lui Sherlock Holmes și multe altele. Însă cartea care mi-a marcat copilăria a fost Singur pe lume (Hector Malot); am recitit-o de șapte ori până la vârsta de 16 ani.

La 16 ani, adolescentă fiind, mă aflam într-o continuă descoperire a lumii și a mea, normal. Nu trecea nicio zi fără să scriu despre cum mă simțeam, despre planurile mele, despre tot ce îmi doream să realizez. Scrisul devenise mai mult decât o activitate, era un refugiu și un mod în care reușeam să stau concentrată pe activități, dar să-mi păstrez și o ordine în gândire. Tot atunci am început să merg la cenacluri de poezie și să particip la ateliere de scriere creativă. La început, recunosc, nu înțelegeam mare lucru din ce se întâmpla, dar simțeam că asta trebuie să fac. Era o chemare pe care am urmat-o fără să stau prea mult pe gânduri. 

Și uite așa, sâmbetele mele treceau la cenaclu, alături de oameni în vârstă, citind poezii. Eram atât de fericită! De două ori pe săptămână mergeam: în weekend și într-o zi din cursul săptămânii. Aveam pregătire și meditații, pe care le percepeam ca pe un calvar, iar singurul meu gând era ,,să scap" mai repede ca să pot ajunge la cenaclu. Acolo mă simțeam liberă.

Aproape toată perioada liceului am citit obsesiv lucrările scrise de Mircea Eliade și Dan Brown. Literatura de la școală nu mă atrăgea prea mult, dar asta nu însemna că nu o învățam. Din contră, îmi făceam temele în pauze ca să am timp acasă pentru ceea ce-mi plăcea cu adevărat. Fiind la un liceu cu profil filologic-bilingv intensiv engleză, am studiat, bineînțeles, operele scriitoarei Jane Austen, iar atunci m-am îndrăgostit complet de literatură și mi-am spus: 

 ASTA VOI FACE! O SĂ FIU SCRIITOARE!

Eram atât de fascinată de această autoare britanică, încât am lăsat inspirația să mă ghideze. Am participat la piese de teatru inspirate din lucrările sale și, în fiecare an de liceu, am luat parte la festivalul Jane Austen, câștigând mereu câte un premiu. La finalul clasei a 12-a, profesorul de filosofie ne-a întrebat ce vrem să facem mai departe. Eu am răspuns că nu știu exact ce meserie voi avea, dar voi fi fericită și voi scrie. Probabil voi fi scriitoare... 

Au izbucnit râsete în clasă, iar profesorul a început să mă ironizeze. 

Fără să-mi pese, am lăsat râsetele să treacă pe lângă mine și am continuat să scriu în agendă, ignorând tot ce se auzea în jurul meu.

Și am ajuns la facultate... În anul al doilea, în Amfiteatrul N. Bălcescu de la Facultatea de Litere, asistând la cursul de Literatură Universală, mi-am zis din nou: Eu vreau să scriu și voi scrie. Țin minte și acum cum încercam să schițez niște poeme. Erau stângace, dar era un început. Apoi am încercat să creez povești, dar nimic nu părea să se lege... Cu toate acestea, am continuat.

Visând din copilărie să ajung în Statele Unite, părinții mi-au oferit această șansă și am plecat în vara anului 2018. Acela a fost momentul care a schimbat totul. Odată ajunsă acolo, un val de inspirație a venit peste mine și am început frenetic să scriu. Nu conta că eram la muncă sau că era ora 4 dimineața și peste 3 ore trebuia să plec înapoi în același loc pentru a-mi câștiga existența. Pur și simplu, cuvintele curgeau ca niciodată, iar personajele începeau să prindă viață. Așa că m-am supus scrisului. El avea controlul asupra mea, iar eu puteam doar să mă bucur și să scriu, atât. 

Vă împărtășesc faptul că aveam obiceiul să iau cina pe terasa unui restaurant mexican, iar acolo cu fiecare apus pe care îl priveam, primeam inspirație. Așa am înțeles că scrisul este destinul meu... Acolo a luat naștere primul meu roman de dragoste, Umbra Trecutului. Am scris la el aproximativ 4 ani, lucrul nu s-a oprit odată cu încheierea călătoriei din America, fapt ce m-a bucurat. 

Voi scrie un articol special despre primul roman, povestea personalelor, sursa de inspirație și despre întregul proces de publicare al manuscrisului. 

Când am revenit în țară, am fost binecuvântată cu o oportunitate pe care am simțit-o magică, drept un răspuns la vechi rugăciuni. Un internship la Curtea Veche Publishing. Pentru mine era un vis devenit realitate, întrucât toată adolescența stăteam și citeam cărți promovate de editura în cauză, gândindu-mă cum ar fi dacă... și uite că a fost. Zilele mele erau perfecte, munceam foarte mult, dar eram extrem de fericită. Ce să-ți dorești mai mult la 20 de ani? Tocmai mă întorsesem din călătoria care declanșase procesul de creație, eram implicată în proiecte culturale și scriam articole pe blogul editurii, uneori și recenzii, pentru noile volume apărute. O experiență de vis care mi-a bucurat inima și m-a făcut să simt că sunt pe drumul cel bun. Vedeam în fiecare zi pe un perete ascuns, un tablou cu un citat motivațional și îmi spuneam constant că o să reușesc.

Mergând mai departe, vă mărturisesc fără să mă ascund, am așteptat aproximativ 1 an pentru a fi acceptată de o editură din România pentru publicare. Aici intervine dorința ta, motivația și determinarea. 

Nu înseamnă că ceea ce ai scris este lipsit de valoare sau că nu ești suficient de bun, ci pur și simplu, există un timp al tuturor dorințelor. Eu tind să cred că totul se întâmplă fix la momentul potrivit, fix atunci când ești pregătit pentru a intra pe anumite uși. Fiind în această sală de așteptare, am continuat să scriu... De data aceasta, poezie. Pentru prima dată am scris în anul 2021 poezie, bucurându-mi inima și lăsând cuvintele să curgă lin pe paginile carnețelului învechit.

Am fost extrem de recunoscătoare pentru acel moment de inspirație divină și am mulțumit! Am scris din bucurie, iar această bucurie a deschis ușa pentru publicarea romanului care aștepta cuminte în sertarul cu lucrări pentru a ajunge într-o redacție.

Umbra Trecutului, romanul meu adolescentin, m-a costat scump, consideram la început. Acum, mi-am dat seama că a meritat prețul pentru îndeplinirea dorinței, dorință ce s-a transformat în misiunea vieții mele. Lucrarea aceasta mi-a deschis drumul și mi-a dat aripi. M-am simțit binecuvântată și iubită de Dumnezeu, iar astfel s-a deschis o nouă poartă; poarta spre Delirul inimii.

Imediat după lansarea de la Umbra Trecutului, în luna septembrie a anului 2022, am participat la primul eveniment dedicat scriitorilor. Imediat după acest eveniment, am început să lucrez la Delirul inimii. A fost o călătorie fantastică pentru mine, simțind-o ca pe o trecere pe toate planurile, la un nivel înalt. Am făcut un salt extraordinar, de la scrisul adolescentin, la scrisul filosofic, de la copilărie spre maturitate...

Voi scrie un articol special despre Delirul inimii, lucrarea pe care am iubit-o și o iubesc foarte mult; motiv pentru care mi-a fost foarte greu să-i dau drumul în redacție, să o las să fie publicată. În cele din urmă, am înțeles că misiunea ei este să fie citită, iar oamenii au nevoie de lumina și speranța acestei lucrări. Am lăsat-o să fie liberă...

Așa și cu oamenii din viața noastră. Atunci când iubim cu adevărat ceva sau pe cineva, tindem să ne dorim protecția, nu vrem ca nimeni sau nimic să rănească ceea ce iubim. Apelăm la izolare, crezând că este în siguranță astfel, dar tot ce facem este să limităm evoluția. Iubirea este libertate, iar când vom înțelege asta, ne vom bucura de relații în adevăratul sens. Iubirea-libertate, iubirea cu care suntem binecuvântați de Dumnezeu, este singurul tip de iubire care rămâne.

Revenind la drumul scriitoricesc, din momentul în care am simțit cu ardoare că acesta este drumul meu într-adevăr, fără nicio ezitare, fără să consider că este o simplă dorință sau o joacă a copilăriei, am dat totul. Am investit și investesc în activitatea mea creativă prin participarea activă la workshop-uri de creație, de scriere, atât în țară, cât și în străinătate, și citesc din ce în ce mai mult. Chemarea este din ce în ce mai mare, iar dorința mă obligă să-mi doresc mai mult de la mine. Recunosc, sunt multe momente în care cad pe gânduri și mă întreb care este scopul până la urmă, de ce să scrii, pentru ce să continui. Cred că fiecare artist se lovește de pragul asta, face parte din drumul nostru. Nu neapărat fiind vorba de o îndoială față de ceea ce punem pe hârtie, cât legat de valorile din jurul nostru. Valori ce tind să se diminueze, influențându-ne într-o măsură mai mare sau mai mică. Dar aleg mereu să mă concentrez pe Dumnezeu, oricât de întunecat este drumul. Lumina, pe cât de mică este, îmi ghidează fiecare pas, iar eu nu fac nimic altceva decât să urmez misiunea sufletul meu.

Valoarea artistului începe să fie diminuată dacă nu are oamenii potriviți alături, iar eu mă pot numi norocoasă și binecuvântată pentru că am avut mereu cel puțin o persoană care a crezut în mine. Una dintre aceste persoane este mentorul meu, tata. Din iubirea mea pentru scris și simțind, la un moment dat, că m-a costat prea mult suflet, fiind încercată, începeam să mă las... nu să mă pierd, ci să mă las. Dar, în spatele meu, în fiecare zi era vocea tatălui care îmi reamintea să scriu. Uneori, șoptindu-mi cu blândețe: Scrie, Iuliana!, iar alte ori doar privindu-mă și încurajându-mă să nu renunț...  

Eram într-o cursă a întrebărilor constante. Așa că mă lăsăm, scriam în continuare pentru că face parte din cine sunt, dar nu pentru publicare. Nu lucram pentru a expune sau a mă expune. Pot spune că am trecut și prin etapa vulnerabilității. Mai precis, mi-am zis că nu vreau să mai arăt părți din mine, să mă simt dezgolită de tot... Spunându-mi constant: Păstrez scrierile pentru inima mea, terapia sufletului meu și modul în care comunic cu divinitatea. 

Așadar, drumul a continuat, dar sub o altă formă. 

Până nu m-am lăsat ghidată de sufletul meu, lecțiile au persistat, determinându-mă în cele din urmă să continui cu inima încărcată de curaj și iubire, iar mintea luminată și concentrată pe un singur scop: 

A SCRIE SPRE A DA MAI DEPARTE.

Legat de inspirație: am oferit un interviu, articolul este disponibil pe blog.

Cred că este o modalitate să țin sentimentele în viață. Salvez sentimentele care, în cele din urmă, vor muri. Dacă le scriu, vor rămâne veșnice. Scrisul este felul meu de a păstra amintiri, emoții, fragmente din mine și din lumea pe care o experimentez. Când scriu, mă pierd într-o lume unde timpul și realitatea se contopesc. Scrisul este modul meu de a înțelege tot ce există în jurul meu, de a explora emoțiile și de a crea conexiuni. Însă, să fii autor nu înseamnă doar să scrii: înseamnă să ai curajul să te arăți lumii, să te lași vulnerabil și să speri că cineva va rezona cu ceea ce ai pus pe hârtie. 

Acestea fiind spuse, mă bucur că ai avut răbdare să citești povestea mea! 

Sper că te-a inspirat în drumul tău și nu uita, drumul plin de obstacole este cel care te împlinește și te ajută să crești. 

TRĂIEȘTE FRUMOS, TRĂIEȘTE ÎN ARMONIE ȘI LASĂ-TE ÎN VOIA FORȚEI CREATOARE, A LUI DUMNZEU, CĂCI LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL...