CONCURSUL „POLARIS” EDIȚIA A V-A, POARTĂ-N SOARTĂ

În 2025 se împlinesc 130 de ani de la nașterea poetului Ion Barbu, pseudonimul literar al matematicianului Dan Barbilian, recunoscut pentru lirica sa ermetică.

În acest context, Editura Biscara propune participanților să scrie o proză scurtă absurd-suprarealistă, cu idei inspirate de poemul POARTĂ, redat mai jos. De asemenea, este obligatorie inserarea unui paradox logic în construcția epică.

POARTĂ

[Ion Barbu]

Suflete-n pătratul zilei se conjugă,

Paşii lor sunt muzici, imnurile – rugă.

Patru scoici, cu fumuri de iarbă de mare,

Vindecă de noapte steaua-n tremurare.

Pe slujite vinuri frimitură-i astru’.

Munţii-n Spirit, lucruri într-un Pod albastru.

Raiuri divulgate! Îngerii trimeşi

Fulgeră Sodomei fructul de măceş.

Eliah, un bărbat solid, cu trăsături impunătoare, rătăcea printr-un deşert vast, un spaţiu ce părea suspendat între realitate şi imaginar. Cerul, pictat în tonuri de indigo şi portocaliu, pulsa ca o inimă ce bate într-un ritm alert. Nisipul fin curgea printre degetele vântului ca un ceasornic etern, necruţător în trecerea sa. Fiecare pas al lui Eliah părea o rugăminte tăcută adresată necunoscutului. Nu ştia cum ajunsese în acel loc, iar amintirile lui erau fragmentate, ca nişte cioburi de oglindă risipite în nisip. Uneori, i se părea că împrejurimile capătă forme umane ce se mişcau dincolo de marginea percepţiei sale. Se simţea ca şi cum ar fi fost singurul suflet captiv într-un univers paralel, unde timpul era o amintire pierdută. Sub picioarele sale, o sclipire aparte îi atrase atenţia. Bărbatul se apleacă şi scoate din nisip o bucată de lemn sculptată sub forma unei chei. Pe suprafaţa acesteia, cifra doi era gravată cu linii curbe, emanând o dualitate misterioasă, un simbol al echilibrului fragil între lumină şi întuneric, spirit şi materie. Cheia, deşi simplă în aparenţă, vibra de un sens profund, chemând parcă spre descifrarea unui mister. La orizont, o poartă se contura în mijlocul deșertului. Nu avea ziduri care să o susţină, nici o arhitectură clasică. Era mai degrabă o manifestare a gândului, decorată cu simboluri geometrice ce dansau subtil sub razele aurii ale unui soare şters. Apropiindu-se, Eliah şi-a dat seama că ușa nu avea niciun lacăt de descuiat, așa că inima i-a dictat ce avea de făcut. Împreunând palmele şi închizând ochii, el a rostit cu inima: „Deschide-te!”

Poarta s-a deschis lent, printr-o forţă magică. Dincolo, peisajul era o împletire de realitate şi vis: munţi sculptaţi din lumină, poduri albastre ce legau lumi şi un cer ce reflecta infinitul. Era „un pod albastru”, cum ar fi spus Ion Barbu, un loc unde spiritul este în armonie absolută. Aici, sufletele strămoşilor săi i se arată. Siluetele lor erau stele vii, iar una dintre ele i-a vorbit:

— Eliah, dualitatea este iluzia care te-a încătuşat. Eşti la pragul unde destinul tău se scrie...

Eliah simţea că timpul se dizolvă în faţa acestor revelaţii. Imaginile trecutului şi ale viitorului i se arătau rapid în minte. Apoi, într-un moment de claritate absolută, a observat cifra doi din cheia sa transformându-se într-un cerc perfect, simbol al infinitului.

Când luminile s-au retras, Eliah s-a trezit. Era într-un alt deşert, iar cheia zăcea lângă el. Nu mai putea distinge ce era real şi ce era vis, dar ştia că destinul său devenea legat de acea poartă, de o chemare care ștergea granița timp-spaţiu. „Sunt gata!”, murmură, pornind spre orizontul care promitea noi tărâmuri. Drumul abia începuse, iar sufletul lui era deschis să accepte misterele care urmau să i se dezvăluie. Cărarea pe care o urmase până atunci se transformase într-o spirală, un cerc vicios din care nu reușea să iasă. Pășea pe nisip, dar pașii săi nu lăsau urme. Totul în jurul lui părea să fie un joc al lumii și al minții, un vis din care nici el nu știa dacă mai putea să se trezească. Poarta se deschidea în continuare în mintea sa, fiecare fereastră a realității se deschidea și se închidea, iar ecourile strămoșilor răsunau în capul său, o melodie ce îl îndemna să pătrundă în misterul acestei călătorii. Ajuns într-o oază, Eliah se așeză pe o piatră mare și își lăsă capul între palme: „Care este soarta mea?” se întreba el din nou și din nou.

Călătoria sa fusese dintotdeauna marcată de întrebări fără răspunsuri clare, iar acum, cu acea poartă ce părea să-l atragă dincolo de limitele înțelegerii, îndoiala devenise insuportabilă. Poate că nu se aflase niciodată într-un loc fizic, ci într-un vis care îi pătrunsese în esență.

„Sunt în realitate sau sunt în vis? Dacă viața mea este un vis, atunci ce este realitatea?”

Aceste întrebări îl chinuiau, dar nu a avut timp să le analizeze prea mult, căci un vânt puternic veni dintr-o direcție necunoscută, făcând ca nisipul să danseze în jurul său. Deodată, o enitate apăruse în spațiul său mental, sub forma unei figuri vagi. Era una dintre acele siluete eterice pe care le văzuse în viziunea sa cu strămoșii, dar aceasta părea diferită. Avea ochii adânci și o privire care părea să-l pătrundă până în miezul ființei sale. Era o prezență mai puternică decât toate celelalte.

— Eliah… rosti vocea, dar cuvintele păreau ca un ecou, ca și cum erau dintr-o altă lume. Ești pe cale să descoperi o taină pe care mulți o caută de-a lungul vremii. Poarta aceasta pe care o vizezi este o deschizătură în timp și spațiu, o alegere între lumi. Tu alegi, iar alegerea aceasta va modela

destinul tău.

Eliah ridică privirea, iar în ochii acelei figuri simți o întrebare profundă:

— Ce se află dincolo de poartă? Este destinul unei vieți de lumină sau una de întuneric?

— Soarta nu e nici bună, nici rea. Ea se naște din deciziile pe care le faci, dar pentru a înțelege asta, ai nevoie să-ți înfrunți temerile și dorințele.

Entitatea dispăru încet, dar cuvântul temeri răsuna încă în urechile lui Eliah, ca un avertisment.

Cu o senzație de neliniște ce-l cuprinse, bărbatul se ridică și începu să-și continue drumul, dar cu o întrebare care îl obseda.

„Poate că nu poarta este cheia, ci eu însumi? Dacă mă tem să pășesc dincolo de limitele minții mele, oare nu voi rămâne legat de această lume a iluziilor?”

În fiecare zi, gândurile îl apăsau din ce în ce mai mult. Poarta se deschidea în fiecare noapte, iar, în fiecare vis, Eliah pătrundea tot mai mult într-un univers al necunoscutului. La un moment dat, în mijlocul unui vis, simți cum totul se transformă în jurul său. Se afla într-o pădure, dar nu o pădure obișnuită. Aceasta era o pădure inversă, unde copacii nu aveau rădăcini în

pământ, ci le lăsau să ajungă spre cer. Eliah se opri în fața unui copac uriaș, iar la rădăcinile sale, un simbol cunoscut apăru: cifra doi. Ca și cheia din nisip, acest simbol îi vorbea. Eliah simți că trebuie să facă un pas înainte, dar un gând îl opri:

„Este acesta un loc al trecutului, al viitorului sau doar un alt vis?”

În acea clipă, se auzi un glas răsunând din adâncurile pădurii:

— Decizia ta nu poate fi amânată. Poarta va rămâne deschisă atâta timp cât îți asumi drumul spre

adevăr.

— Ce era adevărul, un drum de lumină sau unul de întuneric?

Eliah își închise ochii pentru o clipă, lăsând tăcerea să-l cuprindă. Apoi, cu o hotărâre neașteptată, alergă în față, străbătând pădurea, gata să înfrunte alegerea care-l aștepta dincolo de poartă.

— Alege, Eliah! Lumina sau întunericul?

Ajuns în fața unei noi porți, Eliah nu mai simți frică. Poarta, ca o reflexie a minții sale, se deschise singură. Dincolo, nu mai era nici lumină, nici întuneric, ci o imensitate de posibilități.

Soarta era acum în mâinile lui. Știa că, indiferent de calea pe care o va alege, aceasta va fi decizia sa, iar fiecare pas îl va duce mai aproape de înțelegerea adevărului său.

„Nu mai contează dacă poarta este bună sau rea. Important este că eu sunt cel care trece prin ea.”

își spuse Eliah. 

Cu inima plină de curaj, păși prin poarta care acum devenea simbolul propriei dorințe.